RunMap PeSurse #1 | Voi cu ce mai zburați la curse?
În ultimele zile, România pare să fi descoperit o nouă disciplină: studierea listelor de pasageri.
Recunosc, m-am uitat și eu peste cea care a făcut atâta vâlvă. Am căutat atent și, din câte mi-am putut da seama, niciunul dintre pasageri nu părea să facă parte din categoria alergătorilor plecați la vreo cursă.
Păcat. Ar fi fost o premieră interesantă pentru RunMap.
Nu voi analiza cine a fost, cine n-a fost, cine a plătit sau cine ar fi trebuit să plătească. Nu acesta este subiectul meu și nici rostul RunMap.ro.
Dar toată povestea mi-a ridicat o întrebare mult mai apropiată de lumea alergării:
Voi cu ce mai "zburați" la curse?
Pentru că, să fim serioși, avionul privat nu pare să fi prins prea tare în comunitatea alergătorilor.
Nici cel de linie nu cred că ocupă vreun loc fruntaș. Cu excepția deplasărilor la curse din străinătate sau a unor situații particulare, pentru competițiile din România este probabil unul dintre cele mai puțin folosite mijloace de transport, spre deloc.
Așa că, pentru majoritatea dintre noi, logistica unei curse arată ceva mai puțin spectaculos.
Mașină. Tren. Microbuz. Mașina altui alergător. Uneori toate acestea combinate cu eterna întrebare:
„Mai merge cineva, în weekend, la...?”
Cursa ai ales-o. Acum trebuie să ajungi la ea
Alegerea este partea ușoară.
Vezi o cursă interesantă. Îți place zona. Distanța pare potrivită. Te uiți la traseu, citești regulamentul, te înscrii.
După care deschizi harta.
2-300 și ceva de kilometri.
Start la 8:00.
Eventual ridicarea kitului cu o zi înainte.
Și astfel o cursă de 20 de kilometri poate veni la pachet cu mai multe sute de kilometri de deplasare.
Mai ales la trail, lucrurile devin interesante. Tocmai frumusețea acestor curse – faptul că ne duc prin munți, sate, păduri și locuri în care poate n-am fi ajuns altfel – înseamnă uneori și că startul nu se află tocmai lângă o gară.
Aici avionul privat ar rezolva probabil problema. Sau măcar un elicopter. 🙂
Dar să revenim la lucruri pe care le cunosc.
Mașina – „cursa privată” a alergătorului
Pentru mine și, bănuiesc, pentru mulți dintre cei care merg la curse prin țară, mașina rămâne soluția cea mai la îndemână.
Mai ales când trebuie să cari pantofi, vestă, haine de schimb și o colecție impresionantă de lucruri luate „în caz că...”.
Dar există o diferență mare între a face singur sute de kilometri și a merge împreună cu alți alergători.
Am avut chiar recent o experiență care mi-a rămas în minte.
Am mers la o cursă cu mașina unui alt alergător. Care era însoțit de fiica lui, și ea participantă la cursă.
Mi s-a părut absolut firesc să împărțim cheltuielile deplasării. Am vrut să contribui și am insistat.
N-a acceptat.
Argumentul lui a fost dezarmant de simplu:
„Noi oricum mergeam la cursă.”
Am mai insistat puțin.
Nimic.
Și vreau să fie foarte clar: nu povestesc asta pentru că am descoperit metoda prin care să ajungi gratis la concursuri. Dimpotrivă. Mi se pare normal să contribui la costurile unui drum pe care îl faci împreună cu cineva.
Tocmai de aceea am rămas cu senzația că trebuie să mă revanșez.
Poate următoarea deplasare o facem cu mașina mea. Poate va exista o altă ocazie în care îi pot întoarce gestul.
Sau poate, la un moment dat, eu voi avea un loc liber și alt alergător va avea nevoie de el.
Nu cred că trebuie să contabilizăm asemenea lucruri la ultimul leu.
Dar cred în reciprocitate.
Uneori cineva te ajută pe tine. Data viitoare îl ajuți tu. Iar dacă nu ai ocazia să întorci gestul aceleiași persoane, îl poți duce mai departe.
Mi se pare una dintre părțile frumoase ale comunității.
Există însă și problema despre care vorbim mai rar
Car-sharing-ul între alergători are și o latură ceva mai... delicată.
Drumul de întoarcere.
La unele curse ai dușuri, vestiare și toate condițiile necesare ca, după finish, să redevii o persoană prezentabilă înainte să te urci în mașina cuiva.
La altele, mai ales la unele curse de trail, posibilitățile sunt mult mai limitate.
Ai alergat câteva ore. Poate prin soare, poate prin noroi, poate prin ploaie. Ai trecut linia de sosire, ai mâncat ceva, iar acum urmează câteva sute de kilometri în aceeași mașină cu încă doi sau trei oameni aflați într-o situație asemănătoare.
Aici tricoul și echipamentul transpirat nu mai sunt doar problema proprietarului. Devin, într-o oarecare măsură, o experiență colectivă. 🙂
De aceea, cred că în bagajul pentru o cursă ar trebui să existe aproape obligatoriu și un mic „kit diplomatic”: haine complet uscate pentru întoarcere, prosop, șervețele umede și orice altceva poate face tranziția de la „tocmai am terminat un trail” la „urmează să stau trei ore într-o mașină cu alți oameni” ceva mai civilizată.
Nu înlocuiește un duș. Știm cu toții asta.
Dar este o formă elementară de respect pentru omul care îți oferă un loc în mașină și pentru ceilalți pasageri.
Iar echipamentul ud și transpirat?
Schimbat cât mai repede și trimis într-o pungă separată, bine închisă.
Unele lucruri care se întâmplă într-o cursă ar trebui să rămână în cursă. Inclusiv anumite mirosuri. 😄
Poate că acesta este și avantajul neștiut al avionului privat: lista pasagerilor este mai scurtă.
Dar noi tot la mașină rămânem.
Trenul – bun, până când cobori din tren
Pentru anumite curse, mai ales cele urbane, trenul poate fi o soluție foarte bună.
Nu conduci. Poți să te odihnești. Iar după cursă nu trebuie să stai câteva ore la volan încercând să convingi picioarele că pedalele mașinii fac parte din recuperarea activă.
Problema apare la multe curse de trail.
Trenul te duce până în oraș.
Cursa începe... în altă parte.
Și între cele două puncte pot exista 10, 20 sau 30 de kilometri pentru care trebuie găsită o altă soluție.
De multe ori, soluția este tot un alt alergător.
„Mai am două locuri”
Poate că aceasta este, de fapt, varianta care mă interesează cel mai mult.
Un alergător pleacă din Craiova spre o cursă.
Altul pleacă din București.
Cineva ajunge cu trenul într-un oraș apropiat de start.
Altul merge singur cu mașina și are trei locuri libere.
Toți merg în același loc. Dar nu știu neapărat unii de ceilalți.
Iar aici povestea cu avioanele private, culmea, m-a făcut să mă gândesc la RunMap.
Pe RunMap.ro încerc să răspund cât mai bine la întrebarea:
Unde pot alerga?
Adun curse din România și Republica Moldova, informații despre probe, distanțe, localizări și hărți, tocmai pentru ca un alergător să poată descoperi mai ușor următorul start.
Dar după „Unde alerg?” vine inevitabil:
„Cum ajung acolo?”
Și poate că întrebarea și mai bună ar fi:
„Cine mai merge?”
Mi-ar plăcea ca, la un moment dat, lângă o cursă de pe RunMap să poți afla nu doar unde este startul, ci și că cineva pleacă din același oraș cu tine și mai are două locuri în mașină.
Sau că un alergător vine cu trenul până la Sibiu și caută pe cineva care continuă spre start.
Nu spun că mâine apare butonul pe site.
Dar ideea merită păstrată.
Pentru că uneori avem tendința să căutăm soluții complicate la niște probleme pe care comunitatea le poate rezolva foarte simplu.
Lista noastră de pasageri ar arăta puțin diferit
Poate că asta mi-ar plăcea să văd mai des în lumea alergării.
Nu liste misterioase.
Ci unele cât se poate de banale:
„Plec vineri din Craiova. Mai am două locuri.”
„Ajung cu trenul la Brașov. Merge cineva de acolo spre start?”
„Mă întorc după premiere. Dacă mai vine cineva, mergem împreună.”
Costurile se împart când este cazul. Gesturile se întorc. Drumurile devin mai plăcute. Poate se leagă și prietenii.
Iar câteva mașini care oricum ar fi plecat cu câte un singur om ajung la start cu trei sau patru.
Fără terminal VIP.
Fără manifest de zbor.
Și, cel mai probabil, fără nicio șansă ca lista pasagerilor să ajungă în presă.
Așa că, după toată agitația ultimelor zile, eu rămân cu întrebarea mea:
Voi cu ce mai „zburați” la curse?
Mergeți singuri cu mașina? Vă grupați cu alți alergători? Folosiți trenul? Puneți un mesaj pe grupurile de alergare și vedeți cine mai pleacă?
Ați ajuns vreodată la o cursă cu cineva pe care îl cunoșteați foarte puțin înainte de drum?
Și, mai ales, care a fost cea mai complicată deplasare pe care ați făcut-o doar pentru a ajunge la un start?
Eu avion privat nu am.
Dar la una dintre cursele următoare s-ar putea să am un loc liber în mașină.
Și cred că este mai util. 🙂
RunMap PeSurse este o încercare de a lua, din când în când, câte un subiect care aleargă prin actualitate și de a-l devia spre lumea alergării.
Fără politică. Fără verdicte. Cu puțină ironie.
Pentru că uneori știrile zilei ridică la fileu subiecte prea bune ca să nu alerg puțin cu ele.
