Traseism. Tu ce ai sutalpă?
Oriunde te duce telecomanda pe sticlă, se vorbește non-stop despre dreapta și stânga, despre oameni care rămân într-o tabără, despre alții care se mută și despre unii care descoperă, la momentul potrivit, că lucrurile se văd diferit din partea cealaltă. N-am de gând să intru în analiza fenomenului. Nu pentru asta există RunMap. Numai că, urmărind de la distanță discuția, mi-am dat seama că avem și noi ceva foarte asemănător în alergare.
Avem alergători care se declară aproape solemn de trail. Avem alergători care nu vor să audă decât de asfalt. Avem oameni care trec dintr-o parte în alta și, mai ales, avem un cuvânt care parcă a fost inventat special pentru noi: traseism.
La alergare, măcar, termenul poate fi luat aproape literal.
Pentru nevoile acestui articol, și numai pentru ele, propun să punem trailul în stânga și asfaltul în dreapta. De ce așa și nu invers? Pentru că trebuia să le așez undeva. Orice încercare de a găsi o semnificație politică mai profundă riscă să acorde textului mai multă seriozitate decât merită.
De-o parte avem poteca, muntele, diferența de nivel și alergătorul care se uită la profilul cursei înainte să se uite la kilometri. De cealaltă, asfaltul, ritmul, timpul final și întrebarea care poate schimba brusc atractivitatea unui semimaraton: „E plat?”
Numai că taberele nu sunt chiar atât de stabile pe cât par.
👟 De la supat la sutalpă
Și pentru că în zilele astea internetul s-a ocupat suficient de mult de „supat” și de felul în care două cuvinte pot deveni unul prin dispariția unei litere și a unui spațiu, am zis că pot contribui și eu cu ceva.
Nu la lingvistică. La alergare.
Sub talpă poate deveni, foarte convenabil, sutalpă.
Nu-l căutați încă în dicționar. Pentru mine înseamnă pur și simplu răspunsul la întrebarea: pe ce vrei să alergi?
Poți avea asfalt sutalpă într-o duminică și potecă sutalpă în următoarea. Poți prefera pietre, pământ, forestier sau noroi. Și tocmai aici începe problema doctrinară, pentru că alergătorii au prostul obicei de a nu rămâne întotdeauna acolo unde i-ai pus.
Cunosc genul de alergător care ani întregi explică foarte convingător că el nu aleargă pe asfalt. Asfaltul este monoton, prea drept, prea mult despre cronometru. El vrea munte, liniște, pădure și libertate. Îl asculți și nu ai niciun motiv să te îndoiești de fidelitatea lui.
Până într-o dimineață când îl vezi la startul unui semimaraton urban.
Nu doar că este acolo. Are pantofi de șosea, și-a făcut încălzirea și, dacă insiști puțin, afli că are și un timp în minte.
Nu vreau să folosesc cuvinte grele, dar cazul seamănă izbitor de mult cu traseismul.
Mișcarea funcționează și în sens invers. Alergătorul care și-a petrecut ani întregi viața sportivă măsurând pace-ul la secundă acceptă într-o zi invitația aceea aparent nevinovată: „Hai la un trail, nu e greu.”
Merge o dată. Îi place. Mai merge o dată. După un timp apar ultimele modele de pantofi cu crampoane, vesta, recipientele, bețele și discuțiile despre D+. Omul care până nu demult considera diferența de nivel o complicație inutilă începe să o caute în descrierea cursei.
👟 În alergare, traseismul începe uneori cu pantofii
Schimbarea taberei nu cere conferințe de presă. De multe ori începe cu o propoziție banală: „Cred că-mi trebuie încă o pereche de pantofi.”
Și de acolo lucrurile pot scăpa repede de sub control.
Când treci spre trail, descoperi că pantofii nu sunt suficienți. Mai apare o vestă, apoi o frontală, niște bețe și alte obiecte despre care, cu numai câteva luni înainte, nu știai că îți lipsesc. Când vii dinspre trail către șosea, descoperi o altă lume: greutate, spumă, placă, drop, timpi intermediari și importanța aproape metafizică a câtorva secunde pe kilometru.
La început spui că alergi doar de plăcere. Peste ceva timp te surprinzi spunând: „Cred că pot coborî spre 3:30.”
În acel moment, schimbarea de doctrină este aproape completă.
Personal, mă simt mai aproape de poteci. Dacă ar trebui să bifez o singură căsuță, probabil aș alege trailul. Dar n-aș semna niciun angajament de fidelitate pe viață. Mi se pare chiar sănătos să mai schimbi sutalpa din când în când.
Alergarea pe asfalt îți poate da viteză și disciplină. Trailul îți schimbă raportarea la ritm, îți cere forță, adaptare și te duce în locuri în care poate n-ai ajunge altfel. Nu mi se pare că una o anulează pe cealaltă.
↔️ Nici taberele nu mai sunt ce-au fost
Există, desigur, și cei foarte consecvenți. Dacă sunt de trail, sunt de trail. Dacă sunt de asfalt, nu-i convingi ușor să schimbe suprafața. Le poți arăta o cursă extraordinară, într-un loc în care și-ar dori oricum să ajungă, iar întrebarea rămâne aceeași: „Pe ce se aleargă?”
Dacă răspunsul nu este cel corect, negocierea se încheie rapid.
Numai că prietenii au propriile metode de negociere. „Hai, e doar un 10K.” „Nu e chiar asfalt tot.” „Nu e trail greu.” „Sunt doar câteva urcări.”
Formularea „sunt doar 700 D+” mi se pare una dintre acele propoziții care ar trebui însoțite de termeni și condiții scrise cu litere mici.
Mai există și oamenii care nu simt nevoia să aparțină unei tabere. Aleargă unde îi atrage cursa. Dacă evenimentul pare interesant, suprafața devine o chestiune secundară. Astăzi pot fi pe asfalt, peste două săptămâni pe munte, iar între ele pot strecura o cursă mixtă care nu se hotărăște nici ea foarte clar unde aparține.
Poate că tocmai aceștia sunt adevărații centriști ai alergării.
Iar cursa mixtă este, probabil, formula perfectă de compromis: suficient asfalt cât să nu sperii o tabără, suficient forestier sau potecă pentru cealaltă și, dacă vremea contribuie, puțin noroi ca să plece toată lumea mulțumită că a avut dreptate.
🌦️ Uneori ne schimbăm doar cu anotimpul
Există și un traseism perfect natural, pe care îl vedem de la un sezon la altul.
Vine vremea bună, se deschid munții, calendarul se umple de curse de trail și parcă este greu să nu te uiți spre poteci. Mai târziu apar alte obiective, semimaratoane și maratoane urbane, iar oameni care cu câteva săptămâni înainte discutau despre urcări încep din nou să calculeze ritmul mediu.
Nu cred că și-au trădat valorile.
Pur și simplu și-au schimbat sutalpa.
Și tocmai aici paralela cu politica începe să se rupă definitiv. În alergare, traseismul nu trebuie explicat și nici justificat. Nu ai de convins pe nimeni că ceea ce alergi astăzi este compatibil cu ceea ce alergai anul trecut.
Cel mult trebuie să explici acasă de ce schimbarea de doctrină mai presupune încă o pereche de pantofi.
Asta, recunosc, poate fi o negociere mult mai dificilă.
📅 Voi v-ați făcut bugetul pe 2027?
Apropo de negocieri și planificare, voi v-ați făcut bugetul pe 2027?
...
Scuze.
Calendarul pe 2027.
M-am lăsat puțin dus de actualitate.
Eu lucrez din plin la el pe RunMap. Apar date pentru anul viitor, organizatorii încep să anunțe ediții, iar alergătorii își fac, mai mult sau mai puțin oficial, propriile planuri.
Procesul seamănă surprinzător de mult cu unul bugetar.
La început totul este rezonabil. Îți alegi două sau trei curse importante și îți spui că anul viitor vei fi echilibrat. Apoi cineva îți recomandă un eveniment. Mai găsești unul pe RunMap. Apare cursa la care ai vrut de mult să ajungi. Gașca decide să meargă în alt loc. Și, fără să-ți dai seama, până la forma finală ai angajat deja o parte serioasă din weekendurile anului.
La noi problema nu este întotdeauna deficitul de bani.
Iar calendarul aprobat la începutul anului rareori rămâne intact. Mai apare o cursă. Una își schimbă data. Poate intervine o accidentare. Sau vine acel mesaj extrem de eficient, cu un link și un singur cuvânt:
„Aici?” 👀
Și gata rectificarea.
Așa că, dacă nu v-ați făcut încă programul pentru 2027, nu este nicio tragedie. Nici în alergare forma finală nu pare să se aprobe atât de ușor.
Iar dacă îl aveți deja perfect stabilit, felicitări.
Mai vorbim după prima rectificare.
🗺️ RunMap n-are doctrină
Poate că tocmai asta îmi place cel mai mult la ideea de calendar RunMap.
Nu trebuie să aleg o tabără.
Nu trebuie să decid că o cursă pe asfalt merită mai mult decât una pe munte sau invers. Pot pune în același loc un semimaraton urban, un trail, un vertical, o cursă mixtă și orice altă formă în care oamenii decid să alerge.
Un alergător poate intra pe RunMap convins că își caută următorul 10K și să ajungă, câteva clickuri mai târziu, la o cursă pe munte despre care nici nu știa.
Sau poate veni în căutarea unui trail și să descopere că o cursă de șosea într-un oraș în care nu a mai fost sună neașteptat de bine.
Poate că un calendar bun chiar ar trebui să încurajeze traseismul.
Nu să-ți spună ce fel de alergător ești, ci să-ți arate câte alte feluri de a alerga există.
👣 Tu ce ai sutalpă?
Așa că, dacă tot s-a deschis sezonul cuvintelor care capătă o viață nouă, îmi permit să păstrez și eu unul.
Sutalpă.
Deocamdată complet neoficial.
Pentru mine ar putea însemna suprafața pe care alegi să-ți petreci câteva ore, să-ți uzezi pantofii și, uneori, să-ți schimbi puțin ideile despre ce fel de alergător ești.
Astăzi asfalt. Mâine potecă.
Sau invers.
Nu cred că este nevoie să alegem definitiv.
Eu rămân mai aproape de trail, dar îmi rezerv dreptul la traseism.
Și, spre deosebire de alte forme de traseism despre care se vorbește zilele acestea, pe cel din alergare chiar îl încurajez.
RunMap PeSurse este locul în care iau, din când în când, câte un subiect care aleargă prin actualitate și îl mut pe terenul pe care mă simt ceva mai în siguranță: alergarea.
Fără declarații politice și fără verdicte. Doar cu puțină ironie și, de data aceasta, cu grijă la ce avem sutalpă.
